Moromete a la 2012

O vizita la bunici ma face mereu sa ma teleportez in romanul lui Marin Preda, unde ...timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare. 

Am 22 de ani si am fost aproape in fiecare vacanta la bunici si satul arata aproape la fel, cu mici exceptii bineinteles. Doar cateva case noi, construite de cei tineri, dar nu destule incat sa schimbe fata satului.

Daca as compara casa bunicilor cu o poza de acum 20 de ani , ar fi cam la fel. Aceeasi vopsea,( exista o rezerva inepuizabila a nuantei respective) acelasi aranjament de flori sau aceleasi mici detalii pe care nu are rost sa le amintesc aici.

Doar oamenii s-au schimbat. Fizic doar, caci par mai apasati de timp si mai greoi in miscari, dar au pastrat aceiasi ochi jucausi pe care ii are taranul roman. Un amestec de smecherie, inteligenta si o imensa capacitate de concentrare in fata oricarei decizii. 

Democratia, capitalismul,comunismul...toate au trecut si inca trec pe langa ei , cu o alta viteza decat cea pe care o resimtim in oras. Ramane un singur lucru : dragostea de pamant. Aceeasi dragoste pe care o simteam atunci cand citeam cum Ion isi saruta pamanul. Pare ceva atat de iesit din comun pentru noi; un sentiment de afectiune pentru o bucata de pamant ce este muncita de multe ori exact ca acum sute de anii, cu multa sudoare si fara mare tehnologie.

Durerea lor se rezuma la pierderea unui loc, sau mai rau a capacitatii de a munci acel loc. Ii face sa se simta folositori, unici si legati de strabuni la un nivel pe care noi nu-l atingem prin nicio actiune.

Va spun asta nu din amintiri ci din observatii personale. Bunicii mei au luat pamant dupa 89' si l-au muncit neintrerupt chiar daca foloasele au fost minime. Nici astazi nu-si doresc altceva decat sa-si munceasca locul castigat de tatii lor prin jertfa de sange din Cel De-al Doilea Razboi Mondial. 

Marin Preda mi-a dat si incheierea amara a acestei postari despre taranul roman si viata sa ...  Timpul nu mai avea răbdare.