Micile ironii ale vietii

Imi place sa cred ca am citit un numar rezonabil de carti pana acum. De asemenea am incercat sa abordez toate genurile literare, in dorinta de a descoperi frumusetea fiecaruia.

Dintre toate aceste carti sunt putine ce mi-au atins o coarda sensibila. In mare pentru ca a mea coarda este ruginita si nu se misca la orice adiere. Dar sunt si exceptii, bineinteles.

Astazi o sa vorbesc de doua dintre ele: Micile ironii ale vietii de Thomas Hardy si Cele mai frumoase povestiri de Hermann Hesse. Nu o sa fac o critica, pentru simplul motiv ca nu ma pricep. Doar o sa va spun ce m-a impresionat atat de tare.

In cartea lui Thomas Hardy gasesti o colectie  de mici povestiri ce au in comun un singur lucru: sfarsitul total neobisnuit. Nu gasesti ca in filmele de la Hollywood, invevitabilul sfarsit fericit ci un sfarsit lumesc, firesc sau natural daca vreti. Iubirea este si neimplinita, arzatoare si distrugatoare nu doar un curcubeu de voie buna. Viata nu este mereu cum iti doresti si se intampla sa mai ai parte si de obstacole de netrecut. Partea cea mai interesanta este ca dupa ce termini de citit o poveste nu esti trist, cum ai fi in cazul lui Bacovia sau Poe. Esti calm, impacat cu situatia si plin de ganduri "dar daca?".

Herman Hesse in schimb are o opera diferita. Prezinta mici intamplari ce nu au un un fir narativ impresionant. In schimb impactul este imens, cel putin in cazul meu. Ai senzatia ca ai simtit si tu acele sentimente si nu ti-ai gasit cuvintele pentru a te exprima. Hesse o face pentru tine in fiecare pagina si in fiecare povestire. De la senzatia unui copil ce-si pierde cel mai bun prieten pana la fiorii adolescentini ai primei iubiri. Si totul prin cateva cuvinte simple, fara inflorituri sau procedee artistice.

Nu mai tin minte daca v-am mai recomandat carti pe blog. Daca am facut-o e de bine, daca nu este iarasi de bine caci tocmai am facut-o. Enjoy!